Peripeții

E duminică, ultima zi, și eu nu vreau să pierd niciun minut. Zgomotele de obloane și mirosul de cafea trezesc omenirea. La vreo 200 de metri în față, o piață mixtă prinde formă. Mă îndrept spre centru, trec țanțoșă prin fața barului în care mi-am băut ieri dimineață cafeaua. Nu intru, dar doar ca să-i pedepsesc pentru ieri când barmanul știe-tot îi povestea indignat unei femei urâte de dincolo de tejghea cum că un prieten comun s-ar fi căsătorit cu o româncă, „siccome non ci fossero più donne italiane”. Trec strada prin fața clădirii poliției și mă opresc la terasa cu scaune negre și roșii a unui hotel. Cafeaua e bună. O beau încet, în timp ce privesc trecătorii. Fiecare picătură își are locul ei în creierul meu. Plec, din ușa unui magazin cochet, o doamnă ce vinde pălării mă salută, schimbăm două vorbe, aflu că-i dificil să trăiești din comerț cu pălării, are și ea o fată care abia a terminat liceul și pe care a crescut-o singură. Imi place sentimentul de complicitate pe care mi-l dă conversația.

Vacanță

Drumul săpat in stâncă șerpuiește în jos spre mare. Vedem plaja. „Le Calandre”. Așa se chiamă. Mă întreb ce-o fi însemnând. N-am vreme să-mi răspund. Peisajul pare desenat. Frumusețea îmi taie respirația. Fecior-miu îmi urmărește reacțiile. Îl simt emoționat. Știu de ce: ăsta e locul unde și-a sărbătorit 20 de ani. Unul dintre motivele pentru care a vrut să mă aducă aici. Dar nu numai. Îi place să mă plimbe prin locurile pe care le descoperă în călătoriile lui. Un obicei devenit tradiție. În fiecare an mergem undeva. Într-un loc minunat ca acesta.
Simt o pace infinită, mă confund cu natura, aud valurile ce se sparg pe plajă, frânturi de fraze și o muzică urâtă ce mă aduce cu piciorele pe pământ… nisipul fierbinte îmi arde tălpile, unicul mod în care îmi mai simt umanitatea. Mare și intimitate. Timpul s-a oprit în loc într-o atmosferă capabilă să împace cu sine însuși și cu universul chiar și pe ultimul sceptic.

50 de nuanțe de…violență

Cine știe câtă suferință și teroare ai îndurat și cât de stupidă, scurtă, incertă și fragilă ți s-a părut viața în timp ce voci criminale te amenințau. Cine știe câtă durere și amărăciune ai lăsat în urmă, în sufletul fiilor, părinților, fraților, prietenilor. Cine știe cât de impotentă, vulnerabilă, singură te-ai simțit când ai urlat și nimeni nu te-a auzit. Cine știe cu ce frică l-ai privit în ochi ca să-l vezi cine e. Un monstru. O bestie. Un criminal. Al tău. Cine știe ce simți când privești la televizor emisiuni cu criminali și violatori. Acum, când nimeni mai bine decât tine știe că există viol, există discriminare, există prejudecăți, există agresiuni și există abuzuri.
Și totuși există și PARITATE, CONSENS, RESPECT, UMANITATE! Există și faptul că, oameni buni, NICIUN FEL DE VIOLENȚĂ, FIZICĂ, MORALĂ SAU DE ORICARE ALT TIP, NU ARE SCUZĂ!

Soft, de vară…

Știu ce ora e: 5 dimineață. Știu cine e, că am recunoscut-o după unghii. Știu și că vrea să mă ridic s-o hrănesc. Dar nu cedez manipulării. Nici ea. Ne continuăm rutina matinală. O simt cum mi se apropie de față, îmi respiră în nas, apoi mă plesnește ușor peste obraj. Mă fac că dorm. Trece la artileria grea : Sare pe masă. Începe să mestece ostentativ frunzele celor două Anthurium. Nu cele de la bază, că pe alea le-a mâncat săptămâna trecută. Știe că la asta nu rezist. Din cand în cand, se oprește și mă privește. Așteaptă o reacție. Molfăie și mai abitir. Cu ochii lipiți, arunc spre masă un pachet de servețele găsit pe noptieră. Nimic. S-a prins că-s prea ușoare ca să-i facă rău. Urmează papucii. Unul după altul. Se eschivează. Scapă. Număr până la 14, o aud din nou mestecând o frunză de Anthurium. E inutil. Mă târâi ușor de sub lenea dimineții, în timp ce Sniffi saltă de bucurie. A câștigat din nou. O premiez cu jumătate de cutie de patè de pui, ăla care-i place ei. Mă premiez și pe mine. Cu o cafea. Aia care-mi place mie.
Zgomotele urbane trezesc dimineața, luminile zilei se aprind una dupa alta, de la bar simt cum urcă până la etajul trei mirosul de cafea. E special mirosul. E special momentul.

Aș fi vrut…

Aș fi vrut ca oamenii să se fi schimbat de-adevăratelea în bine, aș fi vrut să-mi pun masca pentru că am înțeles de ce și nu de frică că nu pot sa-mi fac cumpărăturile, aș fi vrut să-mi îmbrațișez un prieten fără teama de-a risca sa-l fac s-o ia la fugă, aș fi vrut să nu-mi fie frică să mă urc în autobuz, aș fi vrut să nu fie nevoie să mă întreb cât de sigur e să intru în mare unde toți scuipă și pișă, aș fi vrut ca atunci când aud cuvântul protecție să mă gândesc la prezervativ…
Aș fi vrut să nu fiu fracturată între fatalism, paranoia și prudență. Aș fi vrut să nu trebuiască să mă întreb cine are dreptate și cine nu. Aș fi vrut…

Corpul femeii

Femeia nu trebuie să fie grasă, dar nici slabă. Și trebuie să fie tânără. Cât mai tânără. Pentru că îmbătrânirea la femei e diferită de imbătrânirea la bărbați. Pentru femei înseamnă deteriorare, în timp ce pentru bărbați e ca vinul, cu timpul devin afascinanți. Grizonatul e carismatic, femeia cu părul alb e babă. Dacă recurgi la chirugie ești superficială, dacă vorbești de celulită, problemele lumii sunt altele. Dacă îți expui corpul, ești curvă, dacă nu ești feminină e o crimă. Îmbătrânirea e un lux pe care, dacă te-ai născut cu fantă, e dificil să ți-l permiți (dacă nu ești o milf!).

Apropo de libertate

Într-o realitate paralelă, cea din capul meu, la această oră îmi întind fisicul perfect pe o plajă cu nisip fin si soare ce-mi mângâie tatuajul abia crescut din pix într-un loc la vedere (că, na, ce sens ar avea un tatuaj dacă nu-l arăți la toată lumea?!), mângâind cu privirea incețoșată de lene și plăcere perechi de bicepși masculini în mișcare. E multă liniște și pace și oamenii în armonie. De la o terasă vecină, adierea lină de vânt poartă frânturi interesante de conversații, reflexii, opinii. Un barman empatic îmi aduce un pahar aburit de băutură, ca și când treaba lui în această lume e să nu mă lase să mă deshidratez. Citesc o carte ușurică, de vacanță, fără bătai de cap, simt pace și mulțumire.

Nimic

In fereastra mintii
au incetat sa mai bata gandurile.
e linistite. E pace.
picatura de ploaie
ce se scurge neted
in vidul de unde
nu demult
veneau ideile
Spala.
Coboara bland
spre alte parti
schimonosite de frustrari uitate:
spre suflet, spre sex, sau spre stomac.
spre urme de pasi neumblati.
Spala.
o mana straina atinge
intimitatea pierduta.
Nuda. Pura.
Nimic!

Scapa cine poate

Alors, sa recapitulam. Eu nu lucrez de aproape trei luni. Deloc. In tot acest timp, Statul mi-a cerut, de fapt mi-a impus, asa cum masurile coercitive o demonstreaza, sa nu ies, sa fiu intelegatoare si rabdatoare, sa incerc sa ma inteleg cu proprietarul casei in care locuiesc in ceea ce priveste chiria, sa nu ma gandesc la facturi si la mancare pentru ca se va gandi el. Statul.
Minciuni!

La libertà condizionata…

Quindi, penso che, un giorno, tutto tornerà più o meno come prima. Anzi, meglio! Il processo l’hanno diviso in fasi. La prima è quasi arrivata alla fine. Fra due giorni inizia la seconda. Vedremò qualche parente, si alzerà qualche seranda. La libertà condizionata…