Din culisele Facebook sau cu penisu-n piata

…mie-mi plac bărbații deștepți, și înalți, și frumoși, și buni. Care știu să zică, dar mai mult să facă. Bărbații care nu te agață pe facebook. Care nu te agață în general, care lasă lucrurile să se întâmple dacă trebuie să se întâmple. Știu că acuma vă par nașpa! Știu și că îmi urați să mor singură și nesatisfăcută. Dar nu mor caii când vor câinii, că mai bine singuri decât în proastă companie.
Nu de alta, dar când iți scoți nădragii în piața facebook iti convine să te asiguri ca n-au nicio gaură.

Soluții externe pentru vremuri extreme

…singura insatisfacție ar fi priveliștea. Cu ea stau cam prost: prea mult gri, prea mult beton. Eu iubesc verdele, și natura, și oamenii. Dar dacă îmi lungesc vizibilitatea, rezolv și problema asta. Că uneori e bine să privești mai departe, în perspectivă… Că uite, la doar nici 100 de kilometri în față, pe care ochiul îi parcurge într-o secundă, văd peisajul ce a ținut legendele, istoria, arta și literatura locului din cele mai vechi timpuri: Monviso, muntele cu care ne-a încântat Virgiliu, Dante, Petrarca, Leonardo Da Vinci. De-i invidios până și domnul Paramount, că o fi fața cu care el se prezintă în lume, dar eu dacă întind mâna, pot chiar sa-l ating.

Dal ciclo „Io resto a casa! Effetti collaterali”

Un pezzo di verde, una camminata nel giardino, cose che solo ora ci rendiamo conto del loro valore inestimabile. Cose che solo a pensarle cominciano a inondarmi una serie di emozioni: nostalgia, angoscia, ansia, nervosismo, ma soprattutto disagio. Un disaggio opprimente, profondo, tipico per le situazioni in cui non si vuole essere. Ma ci sei, e nessuno te la chiesto. Perchè la natura è sovrana, dona e prende senza chiedere. Con la stessa spontaneità. Perchè siamo piccoli e fragili. E perchè non ci rendiamo nemmeno conto. Ma Lei ha pensato che fosse il tempo di ricordarci… Ed eccoci qua!

În casă, altfel

Mă înghesuiam stingheră într-un colț de mine. Nu prea știam cum se face că n-avusesem timp nici s-o fac, nici să mă gândesc. Să vă zic un secret, nu-i rău. Nu-i rău deloc. La început m-am speriat. Mă plimbam bezbetică pe căi neumblate, întortochiate. Acolo înauntru, în mine zic. Cam întuneric, și cam prea multă informație. Mă mișcam greu, mă împiedicam la fiecare pas de un sentiment, de un gând, de o idee…După două zile aveam genunchi beliți de la atâtea căzături. Nici nu vreți să știți. Dar am perseverat, că ai mei în copilărie îmi ziceau că e de bine, că pe acolo intra ințelepciunea…. prin beliturile genunchilor.

Și martie pleacă

Din fundul patului, unde mi-am cocoloșit mințile,
Aud cum se plimbă in voie solitudinea pe străzi,
Ii aud zgomotul bogancilor la modă,
batând dureros asfaltul,
în timp ce în piețe se adună pustiul,
Iar Martie plouă două lacrimi de ciudă,
Pentru că i-ar fi plăcut să ne întâlnească
altfel decât prin geamul ușilor ferecate de frică.
Pentru că i-ar fi plăcut să ne atingă,
să ne mângâie chipurile ofilite,
și să ne simtă în suflet bucuria.
Dar azi, din drumu-i târșâit spre ieșire,
Doar ne bate pe umăr a speranță,
Bolborosind un abia auzit:
Nu disperați, mai vin și la anu’!

Cand țara arde, baba-și pune pantofi cu toc

Că-mi urlă moralul: „pantooooofi cu toooc”!! Că în ultimele zile, ori de câte ori deschid dulapul și-i văd acolo, cuminți, înșiruiți în așteptare, mi se strânge sufletul, și lacrimile nostalgiei altor vremuri mi se rostogolesc din ochiul stâng. O să aleg perechia cea mai frumoasă, pe cei negri cu talpă roșie că merg bine la orice. Cu parfum mă dau în fiecare dimineață, că ăstea-s indicativele mele de sănătate mintală: pantofi cu toc și parfum bun. Azi îmi dau și cu ruju’ roșu de agățat. Că n-aș vrea să uit. Că mi-am dat și ieri și m-am cam spoit, că-mi tremura mâna a emoție.

Agenda 2020

O s-o chem „Agenda 2020” și-o să bag în ea toate lucrurile pe care aș fi vrut să le fac și n-am avut timp. Chiar și ălea cretine. Mai ales ălea cretine, că mă caracterizează. Și apropo, dacă aveți și voi, băgați și voi! Nu neapărat cretine, că de alea am eu cu sacul. Dacă s-ar vinde, m-aș îmbogății. Și v-aș da și vouă. Că mie nu-mi trebuie mult.
Așadar, vă aștept. Cu idei, multe și bune!

Vad verde. Is vie.

Imi ating existenta
Cu mana chircita
Intinsa a neputinta.
Si-i simt formele. Aspre.
Suferintele. Convulsiile.
Si bucuriile. Putine, speriate.
Adunate intr-un manunchi
ofilit, aruncat intr-un colt de viata.
Urlu inchis din strafunduri uitate,
Ma aud si ma bucur.
Un ecou ratacit sare dincolo,
Vad verde. Nu-i Paradisul.
Is doar vie.

M-am oprit. Ca să mă simt!

Așadar, din lista de lucruri ciudate: Unul, și poate cel mai important, e că m-am oprit. Forțat. Brusc. Din alergat. Zăludă pe coclauri, fără să știu de ce. Nici unde. M-am oprit să mă simt. Aproape inconștientă. Într-o specie de lucidă ignoranță. M-am oprit să simt viața. Și timpul. Și oameni. M-am oprit ca să mă gândesc. La cei care sunt mai puțin norocoși ca noi. La cei care nu mai sunt. La cei dragi și la cei mai puțin dragi. La mine. Pentru că, oricare va fi direcția în care o va lua omenirea, acum știu că voi ieși schimbată de această perioadă și mai știu și că era exact lucrul de care aveam nevoie. Pentru că altfel nu s-ar fi întâmplat.

Dragoste în timpuri de corona

Trăim o perioadă istorică pe cât de unică pe atât de dificilă. O perioadă istorică în care ar trebui să fim mai uniți ca oricând. O perioadă în care ar trebui să fim mai umani, mai indulgenți, mai înțelepți! O perioadă în care ar trebui să nu folosim un rău pentru a scoate în evidență altele. O perioadă istorică în care mă tem că răul cel mai mare nu este corona, ci ura, frica, inconștiența, răutatea, intoleranța, viruși ce fac parte din natura umană și pentru care, din păcate, nu există leac. O perioadă istorică despre care vom citi peste ani în manualele de istorie, care cine stie ce vor scrie, pentru că, așa cum știm, dacă istoria e facută din fapte, nu putem spune același lucru despre cărțile în care o citim. O perioadă istorica despre care cu siguranță, eu mi/o voi aminti.