La libertà condizionata…

Quindi, penso che, un giorno, tutto tornerà più o meno come prima. Anzi, meglio! Il processo l’hanno diviso in fasi. La prima è quasi arrivata alla fine. Fra due giorni inizia la seconda. Vedremò qualche parente, si alzerà qualche seranda. La libertà condizionata…

Fantasma libertății

Va fi o lume bună, frumoasă, smart și green. Virusul e doar grotescul vernisaj de care omul avea nevoie să se agațe ca să-și facă vânt spre trecerea într-o nouă epocă, în care cred că vor avea în sfârșit pace și cei care visau armageddon, o nouă coborâre a lui Hristos sau revoluții în pijama cu burțile pline de pizze delivery. Că nouă săracilor șobolani ne rămane oricum classicul „ scapă cine poate”. Concept pe cât de vechi, pe atât de valabil în orice context social ori istoric.

Hristos a Inviat!

Sâmbătă luminata, prieteni! Buon Sabato santo, amici!       E aproape Paste. Al   nostru,  ortodox. Azi,   activitati  domestice.   Crestinii ortodocsi   din toata lumea asteapta lumina sfanta in timp ce pun in opera talentele culinare ca sa prepare bunatatile tradizionale.  Si eu.    De la un moment la altul, timpurile  s-au schimbat, raporturile…

Nu dați cu piatra, dacă…știți voi!

Azi doar două vorbe o sa va zic, ca de ieri ma chinuie o intrebare. Cred ca de la leustean mi se trage, ca de cand l-am adus acasa, l-am pus aici in vaza la cap si mai trag cate o frunza pe nas din cand in cand. Alors, oameni buni, ziceti-mi daca si voua…

Am plecat după leuștean și-am luat mielu’

…ochiul meu de expert în frunză de leuștean, îmi indică din poarta pieței o tarabă. O rup la fugă ca să nu mi-o ia alții înainte și să mă lase fără. De aproape, depistez și niște mănunchiuri de mărar. Mă hlizesc sub acoperire în românește cu vânzătorul, la care i-am scanat trăsăturile esteuropene la prima vedere, îi fac șmecheră două complimente de parcă n-am înțelege decât noi doi și salt coada de 7 inși din fața mea. Imi iau punga cu patru legături de leuștean și două de mărar, las 10 euro, și mă îndepărtez satisfăcută, acompaniată de priviri ucigașe mai ascuțite ca pumnalele strămoșilor însoțite de urături din folclorul național de tipul pizdamă-tiidecurvadrecu’carenuștiisăstailacoadă!
Dar viața îmi surâde încă o dată: La o tarabă în dreapta văd mielu’. Nu ăla! Celălalt, de Paște! 15 euro la kil. Prețul nici n-a urcat, nici n-a coborât de săptămâna trecută. Ciudat, sau poate nu, dar la miel nu-i coadă, doar o băbuță cu chef mai mult de vorbă decât de cumpărat. Mă hlizesc și cu măcelarul, ca să nu creadă că-s rasistă, în caz că m-a văzut hlizindu-mă cu verduraru’. Cer o pulpă și organele, ca-mi plac în ciorbă, capul nu-l vreau dar doar pentru că nu-mi place să mă uit în ochii celor pe care-i mănânc. Rog animaliștii să mă ierte, că și eu le respect decizia exact cât îmi respectă și ei tradiția. Plătesc cu cardul. Luna trecută piața era cash. Un alt efect covid. Mă gândesc că mâine voi plăti și cafeaua cu cardul. Ating nostalgic monedele din buzunar.

Diversamente Pasqua

Domani è Pasqua. Diversamente Pasqua. La vostra, la mia sarà fra una settimana ma non importa, io tengo tutte le feste, perché ci avvicinano e tirano fuori la parte bella dell’essere umano. E poi, fanno bene alla psiche, e ora si che di questo abbiamo bisogno. L’ultimo giorno in cui sono uscita liberamente è stato l’8 di Marzo. Un’altra festa, quella della Donna. Me lo ricordo perché mio figlio mi ha portato al pranzo e la mia quasinuora ha immortalato il momento. La paura si faceva già sentire, nel ristorante che di solito trovavamo sempre pieno, quel giorno eravamo solo noi e una copia di giovani che si sbaciucchiavano tranquilli nell’angolo meno illuminato. Più tardi, ho mangiato la torta mimosa con un’amica, senza avvertire nulla di tutto ciò che il futuro ci preparava. Da allora sono uscita ancora quattro volte, per portare fuori l’immondizia e fare la spesa. Ieri è stata la quarta. Volevo fare la spesa settimanale, che tra l’altro, come prezzi, mi pare di fare salti esponenzialmente pazzeschi. Fenomeno che, a dire il vero, la mia sinapsi, rallentata solidariamente con il mondo esterno, non riesce proprio a capire. Allo stesso tempo, osservo che non è riuscito a diminuire le code davanti ai mercati, supermercati e tutti gli altri negozi alimentari.

Cu mască, fără mască

A fost odată o vreme când ieșeam nu doar să ducem gunoiul sau să facem cumpărături. Când ne plimbam pe străzi fără frică, în parcuri, ieșeam la muncă, ne vedeam cu prietenii la bar, mâncam în gașcă la restaurant, ne îmbrațișam și nu ne era frică să ne atingem.
Așadar, voi veni cu observații personale, deci subiective, o dată pe lună, cam așa ca ciclul, sau ca chiria, despre schimbările pe care le trăim, despre mine, despre oameni și locuri și reacțiile acestora la tot ce se întâmplă cu sau mai mult fără voia noastră, în această perioadă.
Ultima ieșire liberă a fost pe 8 martie, de ziua doamnelor. Deci exact acum o lună. Îmi amintesc pentru că am ieșit cu fii-miu la prânz. Și aproapenormea a imortalizat momentul. Deja lucrurile începuseră să se împută, pentru că în restaurant, pe care de obicei îl găseam full, în ziua aia eram doar noi și o altă pereche de tineri ce se giugiuleau liniștiți între două îmbucături. Deci frica își facea treaba. După-amiaza mi-o amintesc liniștită, o plimbare în parc cu o prietenă, apoi prăjituri festive. Fără avertismente de ce avea să vină. M-am întors acasă nu foarte calmă, dar nu din cauza virusului, ci pentru că mă lăsaseră frânele. Mai târziu am aflat de la mecanicu’ de încredere că-mi explodase un cilidret, iar pastilele și tuburile erau de schimbat, una peste alta 360 de euro plus 22% tva. Din acea seară, am mai ieșit de patru ori. Azi d imineață a fost a patra. Voiam să mai cumpăr câte ceva, că zilele astea facem torte pentru Paștele catolic ca să îndulcim măcar un pic viețile celor cu mai multe probleme ca noi. N-am reușit. Noroc cu ce mai aveam prin debara, că mă știți strângătoare. Și că românca e inventivă, face din rahat bici și din piatră seacă torte.

La primavera arriva dal balcone

La primavera é arrivata davvero, amici. Lo so perché ci diamo il buongiorno tutte le mattine dal balcone, il momento supremo di evadere dalla gabbia autoimposta e invisibile. Io bevo caffè, lei mi accarezza il viso pallido, mentre penso a quanto siamo fragili, a quanto sia fragile il nostro sistema. Ripetiamo continuamente a noi stessi e agli altri che passerà. Ed é vero, perché alla fine tutto passa! Anche noi. Ma, fra tempo, viviamo sotto lo spettro della fine del mondo, macinati di risentimenti e cattiverie, allarmismi politici e sociali, dello spavento davanti alla malattia, al terrore della solitudine e al crollo economico e mentale. Ci diciamo anche che tutto andrà bene. Perché vogliamo credere, e perché la speranza aiuta. E, forse, sarà vero. Ma per questo ci vuole amore, pazienza, tolleranza, fiducia, empatia e coscienza! Perché non è facile tirarsi fuori dalla ridicola superficialità abituale, così come la vediamo oggi, dalla puerilità delle priorità che avevamo in un passato così vicino. E perché, in una società a pezzi come la nostra, per reinventarsi in una realtà nuova che soltanto ieri davamo per scontata, dovremmo fare un po’ di più che dare la colpa a qualcun altro o invocare la dittatura o pensare che il virus ci renderà tutti uguali. Perché non è vero. Anzi, non fa che aprire le vecchie ferite delle ingiustizie e diseguaglianze. Perché siamo umani ed essere arrabbiati, anzi incazzati, disorientati, spaventati, pessimisti e assolutamente normale!
Vi auguro sole, nel cuore, e un tranquillo fine settimana!

Din culisele Facebook sau cu penisu-n piata

…mie-mi plac bărbații deștepți, și înalți, și frumoși, și buni. Care știu să zică, dar mai mult să facă. Bărbații care nu te agață pe facebook. Care nu te agață în general, care lasă lucrurile să se întâmple dacă trebuie să se întâmple. Știu că acuma vă par nașpa! Știu și că îmi urați să mor singură și nesatisfăcută. Dar nu mor caii când vor câinii, că mai bine singuri decât în proastă companie.
Nu de alta, dar când iți scoți nădragii în piața facebook iti convine să te asiguri ca n-au nicio gaură.

Soluții externe pentru vremuri extreme

…singura insatisfacție ar fi priveliștea. Cu ea stau cam prost: prea mult gri, prea mult beton. Eu iubesc verdele, și natura, și oamenii. Dar dacă îmi lungesc vizibilitatea, rezolv și problema asta. Că uneori e bine să privești mai departe, în perspectivă… Că uite, la doar nici 100 de kilometri în față, pe care ochiul îi parcurge într-o secundă, văd peisajul ce a ținut legendele, istoria, arta și literatura locului din cele mai vechi timpuri: Monviso, muntele cu care ne-a încântat Virgiliu, Dante, Petrarca, Leonardo Da Vinci. De-i invidios până și domnul Paramount, că o fi fața cu care el se prezintă în lume, dar eu dacă întind mâna, pot chiar sa-l ating.