Abolirea canibalismului, o iluzie…

Ceea ce mă surprinde și mă întristează cel mai mult, dincolo de misoginismul discuțiilor, e rezistența cu care se opun chiar femeile la schimbările culturale, ascunzându-și ca struțul capul în nisipul întrebărilor de tipul: S-a trezit și asta să denunțe o violență după 20 de ani, ce sens mai are?! De parcă, dragii mei, vreunul ar detine unitatea de masură a suferinței sau cea a timpului necesar eliberării de o asemenea enormitate! Ca și cum asta ar schimba în vreun fel gravitatea lucrurilor! Nu! O violență, de orice fel ar fi ea, rămâne o violență! Iar trecerea timpului n-o va diminua și nici cancela! Că ne place sau nu, acest tip de mișcări, prea mult întârziate după părerea unora, din fericire nu a tuturor, de multe ori au pus bazele importantelor schimbări culturale.

Fericiti cei pentru care vina e mereu a altora

In orice caz, aruncand cu vina in toti si tot si cautand vinovati in toate partile dar mai putin in noi insine nu-i ca ne ajuta prea mult. As zice ca-i doar fuga, fuga de noi insine! Uneori e necesar sa accepti sfida cu tine insuti, sa-ti deschizi sufletul si capul, sa-ti lasi armatura sa cada si sa devii vulnerabil. Evident e dureros, dar doar riscand, constient ca ceilalti te pot rani, ca nimeni si nimic nu-ti apartine, te va ajuta sa intelegi si sa cresti. Sa iubesti. Si poate ca aceasta este cea mai sincera forma de dragoste, aceea pentru noi insine.