Nimic

In fereastra mintii
au incetat sa mai bata gandurile.
e linistite. E pace.
picatura de ploaie
ce se scurge neted
in vidul de unde
nu demult
veneau ideile
Spala.
Coboara bland
spre alte parti
schimonosite de frustrari uitate:
spre suflet, spre sex, sau spre stomac.
spre urme de pasi neumblati.
Spala.
o mana straina atinge
intimitatea pierduta.
Nuda. Pura.
Nimic!

Scapa cine poate

Alors, sa recapitulam. Eu nu lucrez de aproape trei luni. Deloc. In tot acest timp, Statul mi-a cerut, de fapt mi-a impus, asa cum masurile coercitive o demonstreaza, sa nu ies, sa fiu intelegatoare si rabdatoare, sa incerc sa ma inteleg cu proprietarul casei in care locuiesc in ceea ce priveste chiria, sa nu ma gandesc la facturi si la mancare pentru ca se va gandi el. Statul.
Minciuni!

La libertà condizionata…

Quindi, penso che, un giorno, tutto tornerà più o meno come prima. Anzi, meglio! Il processo l’hanno diviso in fasi. La prima è quasi arrivata alla fine. Fra due giorni inizia la seconda. Vedremò qualche parente, si alzerà qualche seranda. La libertà condizionata…

Am plecat după leuștean și-am luat mielu’

…ochiul meu de expert în frunză de leuștean, îmi indică din poarta pieței o tarabă. O rup la fugă ca să nu mi-o ia alții înainte și să mă lase fără. De aproape, depistez și niște mănunchiuri de mărar. Mă hlizesc sub acoperire în românește cu vânzătorul, la care i-am scanat trăsăturile esteuropene la prima vedere, îi fac șmecheră două complimente de parcă n-am înțelege decât noi doi și salt coada de 7 inși din fața mea. Imi iau punga cu patru legături de leuștean și două de mărar, las 10 euro, și mă îndepărtez satisfăcută, acompaniată de priviri ucigașe mai ascuțite ca pumnalele strămoșilor însoțite de urături din folclorul național de tipul pizdamă-tiidecurvadrecu’carenuștiisăstailacoadă!
Dar viața îmi surâde încă o dată: La o tarabă în dreapta văd mielu’. Nu ăla! Celălalt, de Paște! 15 euro la kil. Prețul nici n-a urcat, nici n-a coborât de săptămâna trecută. Ciudat, sau poate nu, dar la miel nu-i coadă, doar o băbuță cu chef mai mult de vorbă decât de cumpărat. Mă hlizesc și cu măcelarul, ca să nu creadă că-s rasistă, în caz că m-a văzut hlizindu-mă cu verduraru’. Cer o pulpă și organele, ca-mi plac în ciorbă, capul nu-l vreau dar doar pentru că nu-mi place să mă uit în ochii celor pe care-i mănânc. Rog animaliștii să mă ierte, că și eu le respect decizia exact cât îmi respectă și ei tradiția. Plătesc cu cardul. Luna trecută piața era cash. Un alt efect covid. Mă gândesc că mâine voi plăti și cafeaua cu cardul. Ating nostalgic monedele din buzunar.

Cu mască, fără mască

A fost odată o vreme când ieșeam nu doar să ducem gunoiul sau să facem cumpărături. Când ne plimbam pe străzi fără frică, în parcuri, ieșeam la muncă, ne vedeam cu prietenii la bar, mâncam în gașcă la restaurant, ne îmbrațișam și nu ne era frică să ne atingem.
Așadar, voi veni cu observații personale, deci subiective, o dată pe lună, cam așa ca ciclul, sau ca chiria, despre schimbările pe care le trăim, despre mine, despre oameni și locuri și reacțiile acestora la tot ce se întâmplă cu sau mai mult fără voia noastră, în această perioadă.
Ultima ieșire liberă a fost pe 8 martie, de ziua doamnelor. Deci exact acum o lună. Îmi amintesc pentru că am ieșit cu fii-miu la prânz. Și aproapenormea a imortalizat momentul. Deja lucrurile începuseră să se împută, pentru că în restaurant, pe care de obicei îl găseam full, în ziua aia eram doar noi și o altă pereche de tineri ce se giugiuleau liniștiți între două îmbucături. Deci frica își facea treaba. După-amiaza mi-o amintesc liniștită, o plimbare în parc cu o prietenă, apoi prăjituri festive. Fără avertismente de ce avea să vină. M-am întors acasă nu foarte calmă, dar nu din cauza virusului, ci pentru că mă lăsaseră frânele. Mai târziu am aflat de la mecanicu’ de încredere că-mi explodase un cilidret, iar pastilele și tuburile erau de schimbat, una peste alta 360 de euro plus 22% tva. Din acea seară, am mai ieșit de patru ori. Azi d imineață a fost a patra. Voiam să mai cumpăr câte ceva, că zilele astea facem torte pentru Paștele catolic ca să îndulcim măcar un pic viețile celor cu mai multe probleme ca noi. N-am reușit. Noroc cu ce mai aveam prin debara, că mă știți strângătoare. Și că românca e inventivă, face din rahat bici și din piatră seacă torte.

Soluții externe pentru vremuri extreme

…singura insatisfacție ar fi priveliștea. Cu ea stau cam prost: prea mult gri, prea mult beton. Eu iubesc verdele, și natura, și oamenii. Dar dacă îmi lungesc vizibilitatea, rezolv și problema asta. Că uneori e bine să privești mai departe, în perspectivă… Că uite, la doar nici 100 de kilometri în față, pe care ochiul îi parcurge într-o secundă, văd peisajul ce a ținut legendele, istoria, arta și literatura locului din cele mai vechi timpuri: Monviso, muntele cu care ne-a încântat Virgiliu, Dante, Petrarca, Leonardo Da Vinci. De-i invidios până și domnul Paramount, că o fi fața cu care el se prezintă în lume, dar eu dacă întind mâna, pot chiar sa-l ating.

Dal ciclo „Io resto a casa! Effetti collaterali”

Un pezzo di verde, una camminata nel giardino, cose che solo ora ci rendiamo conto del loro valore inestimabile. Cose che solo a pensarle cominciano a inondarmi una serie di emozioni: nostalgia, angoscia, ansia, nervosismo, ma soprattutto disagio. Un disaggio opprimente, profondo, tipico per le situazioni in cui non si vuole essere. Ma ci sei, e nessuno te la chiesto. Perchè la natura è sovrana, dona e prende senza chiedere. Con la stessa spontaneità. Perchè siamo piccoli e fragili. E perchè non ci rendiamo nemmeno conto. Ma Lei ha pensato che fosse il tempo di ricordarci… Ed eccoci qua!

Cand țara arde, baba-și pune pantofi cu toc

Că-mi urlă moralul: „pantooooofi cu toooc”!! Că în ultimele zile, ori de câte ori deschid dulapul și-i văd acolo, cuminți, înșiruiți în așteptare, mi se strânge sufletul, și lacrimile nostalgiei altor vremuri mi se rostogolesc din ochiul stâng. O să aleg perechia cea mai frumoasă, pe cei negri cu talpă roșie că merg bine la orice. Cu parfum mă dau în fiecare dimineață, că ăstea-s indicativele mele de sănătate mintală: pantofi cu toc și parfum bun. Azi îmi dau și cu ruju’ roșu de agățat. Că n-aș vrea să uit. Că mi-am dat și ieri și m-am cam spoit, că-mi tremura mâna a emoție.

Agenda 2020

O s-o chem „Agenda 2020” și-o să bag în ea toate lucrurile pe care aș fi vrut să le fac și n-am avut timp. Chiar și ălea cretine. Mai ales ălea cretine, că mă caracterizează. Și apropo, dacă aveți și voi, băgați și voi! Nu neapărat cretine, că de alea am eu cu sacul. Dacă s-ar vinde, m-aș îmbogății. Și v-aș da și vouă. Că mie nu-mi trebuie mult.
Așadar, vă aștept. Cu idei, multe și bune!

Vad verde. Is vie.

Imi ating existenta
Cu mana chircita
Intinsa a neputinta.
Si-i simt formele. Aspre.
Suferintele. Convulsiile.
Si bucuriile. Putine, speriate.
Adunate intr-un manunchi
ofilit, aruncat intr-un colt de viata.
Urlu inchis din strafunduri uitate,
Ma aud si ma bucur.
Un ecou ratacit sare dincolo,
Vad verde. Nu-i Paradisul.
Is doar vie.