Cafea și paritate

Că, ziceți-mi voi, dragii mei de sex feminin, masculin sau incert, unde-i paritatea când eu plătesc 70 de euro la coafor, în timp ce un bărbat dă pentru capul său (cel de sus) 10? Unde-i libertatea pe o plajă de nudiști când el poate liniștit să-și etaleze intimitățile fără riscul unui viol sau fără a fi catalogat instant curvă? Unde-i egalitatea între sexe cand plangi de durere la estetista care te trage de părul pubian doar pentru că ești femeie. Dar o facem, obediente și remisive, urmând regulile unei societăți patriarhale.

Din ciclul Când acasă nu-i acasă

Silită de împrejurări de documente expirate și răscruci de viață psihomasochiste, am hotărât împreună cu fiul meu, să zburăm spre tărâmurile de origine. Trebuie să vă zic că aveam emoții. Și temeri. Multe temeri! Așa într-un fel instinctiv, fără un motiv precis. Ce să zic. A fost…entuziasmant. Primele impresii m-au lovit direct. Direct în cap. Ca un pumn. Dar într-un fel special. Divers. Românesc.

Impresii de întors acasã. Sau de-acasã

…ne-am privit și-am început să râdem tare și complici, ca doi nebuni – mamă și fiu – liberi, noi înșine, vii. Vii în modul bun, aproape fericit, simplu, normal. Am știut atunci că n-am nevoie de nimic altceva ca să-mi fie bine. Un moment unic nu pentru că ar fi fost perfect sau n-am fi putut face mai mult, ci pentru că nu aveam nevoie de mai mult. Un moment ce aș fi vrut, jur, să îmbălsămez și să conserv așa cum era!

Che cazzo zici, fã tâmpito?

Percep o Românie frantumată, între sentimente contradictorii dar în același timp complementare, un fel de amore-odio (sic!) pentru cei care vin, pentru cei care pleacă, pentru cei care rămân. Problema dar mai ales rezolvarea ei stă în înțelegere. In înțelegerea faptului că afară sau înăuntru găsim deopotrivă oameni buni și oameni mai puțin buni, intelectuali și maneliști, snobi, plini de aere și bășini în cap, pițipoance și femei de caracter, oameni mici ce nu reușesc să depășească limitele propriei ignoranțe și persoane de cultură și valoare umană ce-ți transmit bucurie și speranță. Oameni de cultură evolută ce au înțeles că îmbogățirea limbii române cu cuvinte străine, mai ales dacă vin din limbile romanice, nu-i chiar o chestie negativă, dimpotrivă, și că problemele omenirii nu stau în silaba pe care pui accentul.

De patrie-mama vitrega

Ma tem ca nu-i atat de simplu. Ma tem ca nici nu vreau. Ma tem ca avem viziuni diferite despre patrie, despre viata, despre straini. Ma tem ca usurinta si ignoranta cu care ne credem empatici ma deranjeaza mai mult decat as vrea. Ma tem ca metrul cu care ne permitem sa judecam vietile altora e gresit.

Psihoză de identitate națională

Psihoză de identitate națională
Zic asta pentru că observ, uneori cu supărare, alteori cu tristețe, că de fapt nu-i o treabă de români din țară și români de afară, e o chestie de români și gata! Pare că românul, deci și fata, adica eu, fară false modestii și ipocrizii, are în toți cei 46 cromozomi ai celulei sale daco-romane sămânța litigiului incestual, adică fututul în gură a fratelui său, fără limite sociale, geografice, de gen sau număr…
Mai zic și că, dragii mei, conștiința identității naționale ține mai degrabă de loialitate emoțională, de educație și de cultură și nu de cât de adânc, profund, artistic îți fuți în gură conaționalii. E cam ca atunci când prietenii din țara de origine mi-o trag cu satisfacție când vorbesc o altă limbă decât cea maternă, amintindu-mi nu întotdeauna în termeni minunați că-s româncă, în același timp în care prietenii din țara de adopție mi-o trag cu aceeasi satisfacție, cerându-mi să vorbesc în limba lor, amintindu-mi că traiesc în țara lor. Dar eu știu că și unii și alții o fac doar pentru că mă iubesc și nu pentru că ar vrea să-mi taie cu drujba în două eul identității dezrădăcinate!