Între azi și ieri, aici și acolo

     Există o vreme pentru orice. Există o vreme pentru a visa, există o vreme pentru a trăi și există o vreme pentru a povesti. O vreme pentru a lua și o alta pentru a restitui. Ideal e să poți să le faci pe toate într-un soi de echilibru. Între tine și ceilalți, între tine și timp, între tine și ceilalți și timp. Ideal ar fi să te oprești, să taci și să ascuți, ca să poți mai apoi să simți, să înțelegi, să oferi, să râzi și să îți amintești. Poveștile tale, poveștile altora, încrucișate ori separate, adevărate, cu fericiri și nenorociri, cu calități și defecte, cu tot ceea ce ne face umani. De azi și de ieri. De mâine. Să speri.
      Cam ăsta era tabloul ce-mi mângaia ideile încă amețite de lenea dimineții spartă prea brusc si dinadins a trezire definitivă  de sunetul unei ambulanțe grăbite spre casa altuia, cuvânt ce (altuia!), fără ipocrizie, recunosc că-mi aduce inconștient dar instantaneu un sentiment de ușurare din adâncul egoismului meu absolut uman. Și, fără să mai pierd timp matinal prețios cu plimbatul dintr-un capăt în altul al unui pat parcă pe zi ce trece prea mare pentru necesitățile unui singur om, ca aproape în toate diminețile și ca mai toată plebea digitală universală actuală, între două guri de cafea elixir dădător de viață, încept să îmi citesc corespondența, două știri și trei noutăți despre lume în general și oameni în special, cunoscuți în viața reală ori cea virtuală. Culisele facebook-ului îmi aproape aruncă în față o fotografie intitulată „amintire” de acum, zice el, 5 ani. O privesc cu plăcere și nostalgie în timp ce, cu voce înceată dar sigură, îi mulțumesc domnului facebook după ce îi atrag atenția că a încurcat socotelile și că „amintirea” e de fapt de acum vreo 16 -17 ani.
       E una dintre cele mai frumoase fotografii, unul dintre cele mai minunate momente, din acelea pe care nu poți să le descrii. Mi-l eternalizase o colegă ce nu cred că în acel moment își dădea seama de câte sentimente și intensitate aduna în acel unic moment. Și pe care acum, cu un zâmbet atârnat melancolic  de colțul gurii, îl simt ca pe o coardă ce leagă adâncurile, originile, un fel de limită ce te ține în picioare, uneori salvare, alteori  nostalgie, ce strânge  prezentul la mijloc ca pe o funie întinsă între trecut și viitor. Dar e și unul dintre cele mai frumoase momente de azi și de ieri, de aici și de acolo. Pentru că atunci când se trăiește așa, un pic aici și un pic acolo, și inima îți bate la fel, bucățită în locuri și timpuri din care parcă n-ai plecat sau in care încă n-ai ajuns. Ca o exigență, ca o dorință, ca un neajuns. Sau o descoperire. Aceea că să crești înseamnă să înțelegi, să accepți. Să te accepți. În timpuri și locuri diferite de ceea ce ai visat, de ceea ce poate ai sperat. În oameni pentru care n-ai nevoie de o viață ca să știi că-i iubești. În sentimente care durează pentru că sunt libere, necondiționate de obligații, de șantajuri emoționale sau sociale. În faptul că asta înseamnă să ai încredere în tine și în ceilalți îndeajuns ca să poți să ții în palmă și timpul, și spațiul, și oamenii, ca să poți să simți că oricând si oriunde, pentru fiecare persoană care te-a dezamăgit sau pe care ai dezamăgit, există cel puțin o altă persoană care te va stupi sau pe care o vei stupi.
Care te va iubi ori pe care o vei iubi!

7 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Issabela spune:

    Și eu îmi zic la fel cînd mă mai apucă, nu se poate să n-avrm un rost și noi, cînd toate au în jur…!
    Poza este un instantaneu superb, ca toate instantaneele 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. rofstef spune:

    Da, așa este !
    Trebuie să trăim, chiar dacă nu intens, măcar să gustăm câte puțin din fiecare, apoi dacă le facem și la timpul și licul potrivit, atunci înseamnă că n-am trăit degeaba.
    Weekend Frumos !

    Apreciat de 1 persoană

    1. 69 spune:

      Parerea mea e ca de fapt nu se traieste niciodata degeaba, pentru ca altfel ce rost am mai avea aici, pe acest Pamant, in acest Timp?! Doar ca pare ca omul e vesnic nemultumit, de loc, de timp, de oameni, de viata, de el insusi, si asta il face sa nu-si mai dea seama de cat de mult are, de cat de norocos de fapt este! Weekend minunat si tie!Te imbratisez cu drag

      Apreciat de 1 persoană

    2. 69 spune:

      Cred ca avem, chiar si atunci cand nu-l gasim.. Sau mai ales atunci!

      Apreciat de 1 persoană

      1. rofstef spune:

        Da, așa este, tragem de el să nu ne scape.. Numai Bine !!!

        Apreciat de 1 persoană

      2. 69 spune:

        habar n-am daca asa facem! eu stiu ca exista si asta ar trebui sa ne ajunga, dar noi n inversunam sa-l cautam, sa-l stim, sa-l simtim, de parca ar fi unica ratine de a exista… O seara linistita

        Apreciat de 1 persoană

      3. rofstef spune:

        Nu, nu ne ajunge !
        Oamenilor mari care au și văd o lume mare în ei, niciodată nu le ajunge timpul. Totuși există și opusul celor care nu-și găsesc menirea în lumea asta iar ei au o altă idee despre timp, și nu vreau să ști ce chin este timpul pentru ei..
        Seară plăcută și ție !

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.