Peripeții

on

       În liniște și cu răsăritul în cap, mă strecor ușurel dincolo de ușa hotelului. O împing până la clicul închiderii, eliminând astfel grija trezirii instinctelor omicide matinale ale fiului meu și ale celorlalți oaspeți. Îmi vine în minte s-o las să se trântească și s-o iau la fugă, dar o brumă de bun-simț uitat într-un colț de conștiință îmi șoptește că există și alte tipuri de distracție. Decid să-l ascult.
     Cum ziceam, Seb nu-i tipul de răsărit ba mai mult de apus, cam așa cum trebuie să fie la cei 23 de ani ai săi, mai ales în vacanță. Doarme ca un copil. În fond, pentru mine va fi mereu un copil. Al meu. E duminică, ultima zi, și eu nu vreau să pierd niciun minut.  Zgomotele de obloane și mirosul de cafea trezesc omenirea. La vreo 200 de metri în față, o piață mixtă prinde formă. Mă îndrept spre centru, trec țanțoșă prin fața barului în care mi-am băut ieri dimineață cafeaua. Nu intru, dar doar ca să-i pedepsesc pentru ieri când barmanul știe-tot îi povestea indignat unei femei urâte de dincolo de tejghea cum că un prieten comun s-ar fi căsătorit cu o româncă, „siccome non ci fossero più donne italiane”. Trec strada prin fața clădirii poliției și mă opresc la terasa cu scaune negre și roșii a unui hotel. Cafeaua e bună. O beau încet, în timp ce privesc trecătorii. Fiecare picătură își are locul ei în creierul meu. Plec, din ușa unui magazin cochet, o doamnă ce vinde pălării mă salută, schimbăm două vorbe, aflu că-i dificil să trăiești din comerț cu pălării, are și ea o fată care abia a terminat liceul și pe care a crescut-o singură. Imi place sentimentul de complicitate pe care mi-l dă conversația.
    Ca un ritual, îmi reiau drumul spre plajă. Și tot ca un ritual, mă prind că m-am pierdut. Mereu cam în același loc. Străduțele înguste și întortochiate îmi par un labirint. Un magazin uitat de timp, la fel ca vânzătoarea ce croșetează într-un colț, mă invită parcă să intru. În timp ce-mi fac ochii roată pe rafturi, îmi dau seama că uitasem să-mi pun masca. Tac chitic, iau niște fructe uscate de ronțăit pe drum și apă, plătesc, salut și ies. O liniște nesănătoasă îmi bântuie drumul. Lipsește vocea disperată a navigatorului. Fac stânga-mprejur. Ușile larg deschise ale magazinul mă așteaptă parcă râzând. Recuperez telefonul de pe raft. Vânzătoarea croșetează în continuare. Dacă râde, cu siuranță  o face interior. Foarte interior. Ceea ce mă face să mă întreb de câte ori o fi asistat la scena asta.
    Motanul vagabond țâșnește de după un perete scorojit de soare, ploi și vremuri, miaunând cu gura până la urechi un „iar te-ai pierdut, proasto? Unde-ți e busola? Las’ că te scot eu și de data asta la strada principală!” Mă însoțește și azi o bucată de drum. Mă gândesc că am făcut bine să i-o promit pe Sniffi zilele trecute. De data asta râd eu pe sub mustați: Doamna și vagabondul în variantă pisicească… Îmi povestește ceva. Eu îi dau dreptate. Cu nostalgie pisicească, ne luăm la revedere.
    Aproape am ajuns. Urmez aleea șerpuindă plină de vegetație sălbatică, sub care se vede marea. Vastitate și varietate: albastru, dune, stânci arse de soare, pinii maritimi îmbrățișând rocile seci, aspru și blând creând armonie și oferind stupoare. Depășesc în grabă 2-3 grupuri și o pereche în vârstă ce înaintează atent ținându-se de mână, trec și de locul în care în fiecare dimineață instinctul meu de autoapărare, prin nu știu ce rațiuni, îmi face pielea de găină și inima să bată mai puternic la adulmecarea izului de marijuana.
      Trec pe la bar, iau o cafea, uit s-o plătesc, un barbat îmi zice ceva, cu mintea in alta parte, mă uit chiorâș la el crezând că vrea să mă agațe. În creier se strecoara cuvintele „caffe” si „paga”. Mă luminez. De fapt, mă înroșesc. Cer scuze, plătesc și plec. Plaja-i full. Lângă un bloc lung de 14 prosoape unite, găsesc un loc liber. Mă instalez. Apa-i superbă. Pe plajă își face apariția un șir lung indian de adulți de ambele sexe și un copil de vreo 2 ani ce se îndreapă spre prosoapele din dreapta mea. Briza îmi flutură în auz o explozie de cuvinte în dulcele grai matern. Zâmbesc. Nu-i un șir indian, e un șir românesc.
    Din lipsă de ocupație, urechez stânga-dreapta. „Frații Karamazov” nu-s chiar o lectură de plajă. Iar pe „Sophia” am bagat-o din greșeală în alt rucsac… cum ar zice autoarea, îmbătrânesc urât! În stânga, o italiancă cere scuze fiicei că nu reușește să ajungă la timp ca să mănânce împreună. În dreapta, bărbații și copilul sapă o groapă lungă 2 metri, adâncă 1. Femeile bârfesc întinse pe prosoape. Mama copilului, se laudă cu corpul său pe care „multe italience de vârsta ei ar vrea să-l aibă”. Curioasă, o inspectez amănunțit. E tânără, cred că n-are nici 30. Cât despre corp, nu reușesc să fac salturi de admirație. Mă întreb, a nu știu câta oară, în ce oglindă interioară ne uităm noi românii. Mă întreb și dacă o fi o chestie bună. Dar și că poate o doză de realism și umilință măcar din când în când nu ne-ar strica. Că poate, ar trebui, măcar o dată în viață, să avem curajul să ne privim de-adevăratelea în față măcar pentru a relativiza viziunea noastra persoanală despre lume.
      Un pic tristă, îmi retrag gândurile turmentate în carapace, închid ochii și mă las purtată de valuri. N-apuc să-mi savurez pacea interioară, că țipete în italiană cu accent moldovenesc mă smulg brusc din beatitudine. Recompun incidentul: o gașcă de fetițe italiene, 9-10-11 ani, luaseră mingea mititelului român. Mama, leoaică sau poate-am greșit animalul, le urla că nu trebuie să se atingă de mingea copilului ei. Una dintre fete, mai înțepată, întreba repetitiv de ce se comportă așa cu ele. Mama răspundea fără legătură cu: „piccola puttana, piccola puttana”. Copilul urla și el ceva în limba lui, facându-se cu pumnișorul spre fetițe. Privesc tabloul cu sufletul greu în timp ce o lacrimă mi se rostogolește pe obraz… O întrebare îmi svâcnește în tâmple: De ce?
        În zare, din spatele barului, recunosc coborând cu pletele în vânt pe scările abrupte un tânăr. Zâmbesc din nou. De data asta nu-mi mai cumpărase salam Victoria, îmi cumpărase brânză de vaci și cabanoși. Prefer felul lui de a-și exprima spiritul naționalistic. Iubesc modul în care se împrietenește cu toată lumea, în care cere scuze dacă muzica lui ar putea deranja, modul în care ajută sau recunoaște când greșește, în același timp în care cromozonul românesc îi e satisfacut de o bucată de șuncă afumată sau un corn 7DAYS și nu de dorința de a avea veșnic dreptate sau credința că totul i se cuvine.  
    După ce luăm aproape tot soarele de pe plajă, dar mai devreme ca de obicei, ne întoarcem în oraș. Pășim încet, ca și când am vrea să dăm greutate timpului și locului. La 18,17 avem tren, de data asta vom admira peisajul francez.
       Salutăm marea. Și salutăm plaja. Promitem sa ne intoarcem repede. Orice ar insemna „repede”.   

Ghidul meu…

8 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Iosif spune:

    Frumoasa expunere narativa a sentimentelor unei zile de vacanta pandemica. 🙂
    Stai linistita, ratacirea este o caracteristica mostenita genetic de la femeia primordiala, Eva, iar marea ta sansa este îngerul tau pazitor, Seb, o binecuvântare dumnezeiasca, pentru care sînt convins îi multumesti zi de zi Tatalui ceresc .
    Fiti binecuvântati cu sanatate, bucurii, pace, libertate si împliniri în toate aspectele si dimensiunile perceptiei vietii !

    Apreciază

    1. 69 spune:

      Multumesc, Iosif!

      Apreciază

  2. Aura B. Lupu spune:

    Ce frumos povestești! Am auzit-o pe tanti răcnind iar cafeaua aia tihnită m-a uns pe suflet. Cu rătăcitul nu mai zic nimic, îs expertă. 😂

    Apreciat de 1 persoană

    1. 69 spune:

      Se pare ca ratacitul e o chieste a femeilor! Fii-miu cand ma suna, nu ma intreaba ce faci, ma intreaba „unde esti?”, ca stie el ce stie… cafeaua cu timpul a deveit o constanta in viata mea si de aia are locul ei special si e mereu presenta in textele mele… Multumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  3. ane spune:

    Cât se poate de frumos și natural ai povestit.
    Românii peste tot ”zbeară„ la copii, copii la părinți. Am și eu amintirii de genul, unde m-am bucurat că am întâlnit românii, după, am plecat mai departe, pe plajă, să nu-i auzim.
    Asta pe plaja de la Marea Mediterană, din Barcelona.

    Apreciat de 2 persoane

    1. 69 spune:

      Locul e atat de frumos că să te porti așa e o insulta adusa chiar naturii, indiferent de natie, cultura, religie ecc, dar recunosc ca mi-a parut rau ca protagonistii erau „de-ai miei”! Multumesc pentru aprecieri, Ane.

      Apreciază

  4. Poteci de dor spune:

    Pe cât de tare m-a întristat partea cu reacţia nepotrivită a femeii, pe atât de mult m-a încălzit ultima parte. Nu zic cât m-am amuzat la rătăcitul ăla. Acolo-s expertă, practic râdeam de mine 😀

    Apreciat de 2 persoane

    1. 69 spune:

      Poti sa razi si de mine, ca din punctul asta de vedere n-am egal, cred ca m-au nascut cu vreo rotita lipsa la busola! Cat despre restul, cred ca trebuie sa fie asa, si bune si rele, altfel n-am gasi echilibrul! Multumesc

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.