Fericiti cei pentru care vina e mereu a altora

         Suntem ca melcii sau mai rau! Da da, mai rau, mult mai rau! Macar ala isi poarta casa in spate, casa ce il protejeaza de intemperii atmosferice si cine mai stie de ce alte chestii ciudate melcoase. Comparatia, nefericita de altfel in acest caz, vine de la imaginea ce-si facuse loc in capul meu, cu omul ce se plimba in aceasta viata, ca de celelalte, daca exista, nu stim prea multe, cu muntele sau de cacat in spate. “In spate” fiind doar o expresie, ca de fapt muntele salasluieste in capetele noastre, construit inconstient, incet si sigur, bucatica cu bucatica, de cand poate nici nu existam in aceasta forma, apoi mai tarziu in placenta mamei noastre, copilarie, adolescenta s.a.m.d. si care ne apasa din ce in ce mai mult pe masura ce timpul trece si greutatea-i creste!

            Ca totul se intampla in capul nostru, ca mormanul de cacat ni-l inventam singuri, uneori chiar cu buna stiinta, stim deja, dar ne place sa aruncam cu vine in stanga si-n dreapta si in sensul asta ne ajuta as zice si expertii in domeniu, expertii de creier vreau sa zic, pentru care causa la problemele din capul, sufletul si alte parti ale fiintei noastre ar fi parintii. Dar am o intrebare domnilor experti: Si cei care nu mai exista? Dar stiu deja raspunsul: sunt vinovati pentru ca nu mai exista! Si inca si mai mult sunt vinovati, ca oricum nu pot sa se mai apere! In orice caz, se pare ca faptul ca eu, adultul de azi, traiesc rau in capul si spiritul meu, cu masturbatii mentale de tipul refuz, abandon afectiv, incapacitate de a iubi, lipsa de autostima, frica, frica de orice, ca uneori mi se pare ca suntem construiti din frici, isi are radacinile in interiorul mamei noastre si cauzele in comportamentul parintesc.

        Dar ma intreb eu asa, in ignoranta mea, ca nu ma simt chiar bine gandind ca singurii care poate m-au iubit de-adevaratelea sunt responsabili de toata nefericirea si frustarile mele, oare n-or fi alte  “sferele” ce-mi turmenteaza existenta amoroasa, financiara, spirituala, de tipul sistem, biserica etc. ce n-au nici un interes ca eu sa fiu linistita in capul si sufletul meu, ca, deh, un individ linistit are sanse sa inceapa sa gandeasca cu capul sau iar asta mi se pare ca nu e in interesul tuturor.

       In orice caz, aruncand cu vina in toti si tot si cautand vinovati in toate partile dar mai putin in noi insine nu-i ca ne ajuta prea mult. As zice ca-i doar fuga, fuga de noi insine! Uneori e necesar sa accepti sfida cu tine insuti, sa-ti deschizi sufletul si capul, sa-ti lasi armatura sa cada si sa devii vulnerabil. Evident e dureros, dar doar riscand, constient ca ceilalti te pot rani, ca nimeni si nimic nu-ti apartine, te va ajuta sa intelegi si sa cresti. Sa iubesti. Si poate ca aceasta este cea mai sincera forma de dragoste, aceea pentru noi insine.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în crestere personala, dragoste, nefericire, viata și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.